A face sau a fi?


a-face-sau-a-fi

Cel mai ușor în începerea acestui material îmi este să pornesc de la studiul pe care Rich Miller l-a comandat în 2002 unei companii de studii de piață prin care încerca să afle „Convingeri creștine despre viața spirituală și biserică”. Prima întrebare a acestui studiu, care e interesant în întregime, a fost să răspundă cu variante de la „total de acord” „până la total împotrivă” la afirmația „Viața creștină este rezumată cât se poate de bine în cuvintele: Străduiește-te să împlinești poruncile lui Dumnezeu” Majoritatea creștinilor au răspuns că sunt total de acord.

Dacă ar fi să facem același studiu la creștinii din România (mă limitez la neoprotestanți) cred că procentul celor care ar răspunde „total de acord” ar fi mult mai mare decât la americani unde s-a făcut studiul de care am amintit. O altă mențiune pe care vreau să o fac acum este că nu mă refer deloc la a pierde sau a nu pierde mântuirea, nu despre asta scriu. Personal cred că a duce orice discuție în a pierde sau a nu pierde e un semn de limitare și imaturitate, deci nu despre asta e vorba. E vorba despre a trăi în har sau a trăi în lege.

Probabil trebuia să scriu chiar la început întrebarea dar mizez pe corectitudinea ta. Tu ce ai răspunde dacă ai avea înainte ochilor întrebarea următoare:

Viața creștină este rezumată cât se poate de bine în cuvintele: Străduiește-te să împlinești poruncile lui Dumnezeu.

  1. sunt cu totul de acord
  2. sunt relativ de acord
  3. sunt relativ împotrivă
  4. sunt total împotrivă
  5. nu știu

Viața creștină nu este și nu a fost vreodată un efort omenesc de a asculta de poruncile lui Dumnezeu din Scriptură. Aceasta e cea mai răspândită formă de legalism în lumea creștină, legalism care a limitata dramatic numărul creștinilor, i-a transformat în sectariști și a dat nefericire celor care au trăit așa. Mă repet, nu vorbesc despre a pierde sau nu mântuirea. Creștinismul bazat pe performanțe este cea mai răspândită boală a celor ce au fost răscumpărați și eliberați. Mentalitatea că pot, că îmi stă în putință, că depinde de mine, că trebuie să mă fac plăcut lui Dumnezeu, că trebuie să îl îmbunez pe Dumnezeu etc aduce în discuție ideea putinței omenești împotriva enunțului scriptural din Ioan 15:5 conform căruia despărțiți de El nu putem face nimic.

Mai mult, în această afirmație scoate în evidență o mentalitate virusată a creștinilor și anume bazarea creștinilor pe „a face” nu pe ceea ce „sunt”. Asta transformă creștinii în luptători mai de succes sau mai pricăjiți în a evita păcatul și a face binele, în loc să facă din creștini căutători ai relației cu Dumnezeu.

Bazându-mă pe acest studiu are logică de ce creștinismul este greu pentru cei mai mulți creștini. Păi este imens de greu să trăiești o viață plăcută lui Dumnezeu prin puterile tale și culmea „Dumnezeu nici nu este recunoscător pentru asta”. Așa ajungem să vedem viața spirituală ca pe o povară, o datorie, un efort, o obligație și după toate eforturile nici nu avem garanția că „îl îmbunăm pe Dumnezeu” iar asta aduce disperare pe bună dreptate. Așa ajungem să vedem creștini închistați și încordați, gata de ripostă, de luptă, de atac în loc să avem de a face cu oameni calmi, plini de pace și siguranță, plini de calm și liniștiți. Ne străduim să păzim legea și ne supără rău de tot, da rău de tot dacă noi facem efortul păzirii ei iar fratele sau sora nu fac același efort. Am vrea ca toți „să sufere cum suferim noi”.

Așa a apărut necesitatea religiilor. Religiile creștine diferă între ele preponderent pe baza legilor nu pe baza fondului. Totuși datorită legilor unele le consideră pe altele eretice (nu că nu sunt unele eretice). Așa se face că cei mai mulți creștini reduc creștinismul la un set de reguli, din ce în ce mai complex și încâlcit și trăiesc pe baza imperativului „trebuie” și nu pe baza existenței noi.

Deși pare evlavioasă viața unor persoane care încearcă o supunere dedicată legilor ea nu arată decât orientare spre sine. Așa auzim des afirmații: „eu sunt pe calea domnului de x ani”, cu „Dumnezeu mi-a ajutat să întorc x oameni la el”, „Domnul mi-a ajutat să donez x lei pentru cauza cutare”, „Domnul mi-a ajutat să o suport pe nevastă-mea, că rea mai era” etc. Toate arată spre mine, toate mă fac pe mine eroul (bineînțeles menționându-L pe Dumnezeu că altfel nu se poate).

Când „a face” conduce viața credincioșilor e multă nefericire. Este creștinism dar nu trăit prin putere divină ci prin putere omenească. Când creștinul se focalizează pe „a fi” totul se schimbă. Viața creștină nu mai este un set de porunci și interdicții ci devine o binecuvântată trăire în El și prin El. Nu se mai focalizează pe efort, sforțare, încordare ci pe o trăire naturală a unei vieți din El. Asta înseamnă că nici măcar nu mă mai preocupă poruncile (nu ca să le încalc) ele vor fi parte a trecutului, eu în El devin biruitor, toată lupta, respectiv toată biruința sunt ale Lui și succesul este total pentru mine, pentru că nu mai trăiesc eu.

Da, cei mai mulți creștini sunt rezervați vis-a-vis de trăirea prin har temându-se să dea drumul lanțurilor grele ale legii și să se bazeze exclusiv pe Hristos. Legea va striga din noi „trebuie să faci și tu ceva”, „trebuie să acționezi”, „ai și tu partea ta de făcut” și astfel versetul din Evrei devine o simplă declarație de înrămat în tablou: „Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.”

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/2016/10/17/a-face-sau-fi/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s