Legalismul văzut prin falsa vinovăție și falsa rușine


falsa-vinovatie

De obicei ascult cu mare atenție rugăciunile oamenilor din biserică și mai mult decât atât în conversații dau o mare importanță vorbelor și mesajelor care îmi sunt transmise. Una din dilemele de ani de zile născută din aceste acțiuni de ascultare și receptare atentă este cea privitoare le falsa vinovăție și falsa rușine pe care oamenii „credincioși” le reclamă adesea.

Chiar zilele trecute am provocat la discuție o persoană pentru a înțelege de ce de câțiva ani de când ne întâlnim la biserică tot cere iertare pentru „păcatele din tinerețe” și continuă mereu să aibă o doză generoasă din rugăciune concentrată pe asta. Am rămas surprins să observ că „păcatele din tinerețe” îi stârneau pe chip un zâmbet de satisfacție și o plăcere imensă de a le povesti și am concluzionat că dincolo de cuvinte persoana respectivă avea o plăcere în a își aduce aminte de acele vremuri dar „dădea Cezarului ce e al Cezarului”. „Chiar dacă mi-a plăcut, tot trebuie să-mi cer iertare.”

Nu vreau să credeți că e un caz singular. Doar focalizați-vă pe rugăciunile ce se înalță lângă dumneavoastră sau de către dumneavoastră duminica și veți observa multe din ele înălțate pentru că dau bine, pentru că aia se cere „pe piață” pentru că la aia se zice „Amin”. Dacă vrei să smulgi lacrimi, încurajări, aprecieri atunci te victimizezi pentru „mizeria în care ai fost”.

Să ne înțelegem bine, vinovăția și rușinea au un rol bine definit în pocăința omului. Să recunoască vina păcatului și să îi fie rușine de ceea ce a făcut, dar de la asta până la a pune placa unui păcat luni sau ani de zile chiar e cale lungă. Prin falsă rușine și falsă vinovăție se poate arăta o frumoasă mândrie și nici măcar nu poți fi învinovățit pentru asta. Dacă ai încerca să îl acuzi (așa puțin, de test) pe păcătosul vinovat și rușinat e destul de probabil să te simți imens mai rușinat decât se simte el. Dacă nu te alegi si cu un ochi vânăt (măcar în gândul lui).

Această falsă rușine și falsă vinovăție apare cel maia adesea pe fondul legalismului. Religiile folosesc tehnica „menținerii vinovăției” pentru a „păstra” oamenii în structurile lor. Deși un om iertat poate fi un membru mult mai valoros și util decât unul cocoșat de vinovăție. Într-un fel, religiile se transformă în „paznici ai iertării” și pun canoane pentru obținerea iertării. Ori știm clar că un păcat mărturisit și „lăsat” este un păcat iertat. Găsesc adesea în religii o orientare și o focalizare pe păcat, greșeală, eroare, mizerie și nu una pe Hristos. Ne mănâncă tot timpul în biserici slujbele focalizate pe păcat și puțini oameni îl proclamă cu adevărat pe Hristos care ne poate „scăpa” de păcat prin „simpla” trăire în El.

Îmi este tare plăcut să ascult oameni care predică frumusețea lui Hristos, care predică Cerul, care predică Harul. Astfel de mesaje energizează, motivează, dau speranță, dau nădejde și mai mult vindecă. Dar sunt puțini predicatori de acest tip pentru că suntem cu toții învățați să privim mai degrabă la păcat și să ne concentrăm asupra lui (aparent cu un scop bun, acela de a îl rezolva). Așa se face că existența noastră se învârte în jurul păcatului nu în jurul lui Hristos. Declarăm că Hristos e centrul vieții noastre dar noi orbităm în jurul păcatului.

Avem obișnuința de a ne învinovăți tocmai pentru că legea și legalismul cer acest preț. Legea condamnă dar trebuie să ne învățăm odată că ea are putere doar câtă vreme păcatul nu este plătit, ori al nostru este plătit. Mai mult, ea poate condamnă doar pe cei ce sunt sub lege ori noi nu mai suntem sub lege, noi suntem în Hristos, am murit față de pământul acesta supus legității și noi suntem supuși lui Hristos.

Vinovăția falsă și rușinea falsă vin din necunoaștere și superficialitate implicit din necredință. Un om care nu îl crede pe Dumnezeu (acea încredere neclintită) nu se simte iertat nici după 2000 de rugăciuni pentru aceeași vinovăție. Pe când sunt oameni care își recunosc păcatul, se pocăiesc de el și lasă capitolul în urmă. Nu se merită să punem păcatul pe piedestalul vieților noastre și să ne închinăm lui zilnic ci Hristos merită acel loc.

Da, legalismul ne va cere mereu zdrobire, umilire, mers pe coate, stat pe burtă, zvârcolire și nimicnicie dar noi nu mai suntem sub lege, noi suntem în Hristos ori Hristos înseamnă, pace, bucurie, înălțare, cer, binecuvântare, lucrare, iubire. Depinde de noi dacă trăim o viață de credință bucurându-ne de har și fiind slujitori împreună cu El sau dacă o petrecem târându-ne ca șerpii și neacționând cu nimic. Depinde de noi dacă suntem o înălțare pentru oamenii din jur sau „îi băgăm cu fața în pământ”. Depinde de noi dacă îl credem pe Hristos sau dacă alegem să credem sistemul legalist mai mult. Eu știu că am fărădelegea iertată și păcatul acoperit de aceea mă bucur.

Foto credit: shutterstock

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s