PSIHOLOGIA CĂLDICEILOR SAU FRICA DE A FI CONSIDERAȚI FANATICI…
La aproape 500 de ani de când Martin Luther a aprins flacăra Reformei Protestante, creștinii înflăcărați pentru Cristos sunt o specie rară, pe cale de dispariție. Deși există mai multe consecințe ale acestei realități dureroase, două dintre acestea sunt cele mai devastatoare.
Prima consecința majoră este lipsa entuziasmului și a pasiunii pentru Cristos și Evanghelie din adunările creștine. Uitând îndemnul sfântului Pavel „înflăcărează darul care este în tine”, prea mulți creștini devin comozi și fără vlagă, iar starea de căldicei în care se complac o aduc cu ei în bisericile din care fac parte. Și așa…încet, dar sigur, se așterne letargia spirituală, iar în final moartea.
A doua consecință majoră este căutarea suspectă a acceptării intelectuale a unor lideri evanghelici, care au uitat că „Dumnezeu a prostit înțelepciunea lumii” și frica de a fi etichetați drept fanatici de către societatea progresistă atee. Zilele trecute un pastor român din Diaspora făcea câteva observații, pe cât de adevărate pe atât de dureroase.
„Că lideri creștini se disociază de alți lideri creștini nu ne mai surprinde. După atâta propagandă anticreștină, de frică să nu fim acuzați de fanatism, suntem „nici reci nici în clocot”, „râvna pentru Casa Lui nu ne mai mănâncă”, „duhul nu ni se mai întărâtă” și nici „nu ne mai chinuim sufletul”. Să fim socotiți „nebuni pentru Cristos”? Doamne ferește! Am ajuns să fim ca „apa sfințită”, nu facem nici bine, nici rău, stăm doar și observăm, ca străjerii care văd pericolul, dar nu sună din goarnă că…e prea strident. Predicăm bine și îi admirăm pe regii Israelului care au dărâmat înălțimile, dar suntem noi înșine șovăielnici în a le urma exemplul…vorba englezului:„play safe”…”
Ieșirea din această stare de moleșeală, confuzie spirituală și apatie are loc doar atunci când Duhul Sfânt aduce vremuri de „trezire spirituală”, în urma cărora bisericile se reântorc la Scriptură, la o viață de închinare autentică și își redescoperă misiunea. Din păcate, de prea multe ori se vorbește despre „trezire spirituală” doar sub forma unor slogane sau clișee expirate și fără putere. Și totuși, în biserici sunt mulți credincioși care își doresc sincer să experimenteze realitatea unei „treziri spirituale.” Vorbind despre trezire R. G. Lee spunea că:
„Vom avea trezire, dacă…
toţi cei ce dorm, se vor trezi…
toţi cei sunt doar călduţi, se vor aprinde…
toţi cei necinstiţi, vor recunoaşte…
toţi cei nemulţumiţi, vor mulţumi…
toţi cei deprimaţi, se vor bucura…
toţi cei depărtaţi, se vor apropia…
toţi cei ce bârfesc, vor tăcea…
toţi cei ce sunt soldaţi adevăraţi, se vor ridica la luptă…
toţi cei sunt membrii ai bisericii, se vor ruga…”
…Atunci vom avea trezire și doar atunci căldiceii aflați în situația ingrată „nici rece, nici în clocot” și într-un real pericol, exprimat de Isus într-un mod foarte plastic „am să te vărs din gura Mea”, vor redeveni înflăcărați pentru Cristos.
…Atunci ne vom redescoperi misiunea și nimeni nu va mai vorbi de lașitatea cronică a liderilor creștini de astăzi care îi face să se rușineze de omul care i-a strigat lui Erasmus:”Lasă-L pe Dumnezeu să fie Dumnezeu!”
…Atunci creștinilor protestanți și evanghelici nu li se va mai părea „prea mult” radicalismul manifestat de Martin Luther care, în fața Dietei de la Worms, a stat neclintit în crezul lui spunând:”Aceasta este poziția mea și așa rămân. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 