Biserici ”neprietenoase” copiilor


sursa gospelcoalition.org

sursa gospelcoalition.org

Eu aș pune o etichetă, la fel cum există pentru anumite localuri ”în afară”: ”cyclist-frienly” sau ”smoker-friendly”, o etichetă cu ”Children-friendly church”! – Biserică (și) pentru părinți care doresc să își aducă copiii la slujbă!

De cînd ni s-a născut Noah mă tot chinuie acest gînd. Cît am fost păstor la Aleșd, am încercat să fac biserica, sanctuarul, cît mai children-friendly. Tocmai pentru că am avut copii mici, am înțeles pe pielea noastră ce înseamnă să fii exilat din pricina faptului că Dumnezeu ți-a dăruit un copil.

Camera mama și copilul este o eroare! Este un loc în care se schimbă, în cel mai bun caz, rețete de prăjituri. Prilej de bîrfă, pierdere de timp. Mai bine stai acasă, mamică fiind.

Am încercat să încurajez părinții să își țină cît mai mult copiii în sanctuar. Am suportat și suport cu drag plînsul înfundat și controlat de copil, micile lor vorbiri, fără să mă uit încruntat spre mama ”iresponsabilă”.

Nu cred că Isus va fi trimis femeile în afara cercului de ascultători la vreo cameră specială numită ”mama și copilul” (de ce nu și ”tata și copilul”?).

Există cîteva caracteristici ale bisericilor neprietenoase familiilor cu sugari și copii mici.

Iată cîteva:

  1. Sunetul. Biserici în care volumul la instrumentație și predică este mult prea mare. Nu știu ce este în capul (între urechile?) anumitor pretențios numiți astfel ”ingineri” de sunet (unii amatori fără vreo cunoștință de acustică, alta decît cea legată de îmbinatul și legatul firelor la boxe), dar se pare că unii sînt complet surzi. A trebuit să ies de cîteva ori din sanctuar, nu pentru Noah dorea să adoarmă, ci pur și simplu pentru că l-am văzut deranjat de sunet. Are urechi fine. Și atunci cînd îi cînd cîteodată la chitară îmi spune: ”mai încet, tati, mai încet!”. Ah, îmi spune și cînd conduc mai nou🙂. Volumul mare ne alungă informația. Sînt predicatori care și așa țipă la amvoane. Sunetiștii joacă solitaire ori ce, că nu stau cu mîna pe butoane să monitorizeze volumul, atunci cînd aceștia ridică tonul? Apoi … muzica…! Chiar credeți că trebuie amplificate corurile? Să nu îmi spuneți că și fanfara trebuie? Volumul este unul dintre cele mai neprietenoase elemente în raport cu acești micuți care au timpane proaspete, nestricate încă de căști și de zgomotul orașelor.
  2. Spațiile exterioare și interioare – scări, goluri, colțuri. Am ”înghețat” în cîteva locații, atunci cînd am văzut că scărilor (foarte abrupte) le lipsește garda de la mîna curentă. Noi ne ținem de bară, dar vă imaginați ce se întîmplă cu un micuț, care țîșnește pe scări în sus și apoi se leagănă în gol de mîna curentă, numai pentru că, după inaugurare, n-au mai fost bani pentru ”mărunțișuri”? Ce să mai spun de goluri, spații printre care un micuț de 1 an sau doi ani poate intra cu tot trupușorul! Numai Dumnezeu ne protejează deocamdată, dar pînă cînd? Pînă la prima nenorocire! Vă imaginați ce înseamnă ca o biserică să apară în presă cu o constatare din partea ISU sau autorității pentru construcții cum că n-au luat destule măsuri pentru siguranța clădirii? Dar un copil nenorocit pe viață sau chiar mort? Da, știu: ”părinții ce păzesc? să le poarte grija!”. Sigur, înseamnă că nu ați avut niciodată grijă de ”argint viu”. Ah, am uitat. Colțuri la scări în care îți tai pantofii, din acelea placate cu aluminiu, ascuțișul îți poate rupe talpa, ce să mai spun de fruntea unui copilaș?
  3. Predicatorul. De cînd am ieșit din pastorală și a trebuit să stau mai mult în bancă, am simțit pe pielea mea privirile arzătoare ale unor predicatori care nu se mai pot concentra dacă aud un scîncet sau vreo vorbuliță scăpată de un copil, care este atît de încîntat că începe să vorbească încît nu se poate opri cu ușurință. Știu, efortul spiritual și intelectual în timpul unei predici nu se compară cu nimic altceva. Pot vorbi 6 ore la curs și sînt bine. După 45 de minute de predică sînt epuizat. Dar… puțină dragoste, îngăduință? Și chiar dacă vă deranjează puteți spune că nu puteți continua pînă copilul nu este luat în grija mamei. Am făcut-o și eu! M-am oprit (era vorba de un fel de domnu Goe), le-am cerut părinților sau bunicilor să îl ia din față, că se apucase să bată la toba mare, să îi poarte de grijă, să îl lase în sanctuar, dacă se poate și dacă nu face istericale … și gata. Și așa tresari la orice plînset de copil și … te bucuri dacă nu este al tău. Și așa stresul este mare, nu mai puneți și povara rușinării publice peste bieții părinți care, luați-o ca pe un compliment către voi, dragi colegi, chiar vor fi fost interesați de ce spuneți. Eu asta am bănuit: dacă păriții vor să stea alături de copii la predica mea, înseamnă că aceștia chiar mă iubesc, sînt interesați de ce spun și vor să transfere și copiilor valorile bisericii pe care o păstoresc.
  4. Ușierul.  Dacă aveți unul, educați-l! Avem ușieri buni la Aleșd, dar fratele Gogu este unul dintre cei mai buni ușieri pe care i-am cunoscut. Amabil, plin de dragoste și gata să spună o vorbă bună celor care ies afară cu ai lor plozi plîngînd isteric. Chiar se joacă bunicește cu ei și îi potolește, asstfel încît părinții pot intra din nou după nici 10 minute. Eu aș face niște cursuri speciale pentru ușieri. Să îi învățăm să fie în primul rînd politicoși, amabili, plini de înțelegere (selectați-i dintre părinți neapărat, că aceștia știu cum este). Să fie atenți la situațiile delicate. Imaginați-vă că un copil vomită violent (ni s-a întîmplat într-o biserică). Nimeni nu are nevoie atunci de mustrări de genul: ”ce are ăsta micu? Acu am schimbat mocheta? Nu puteați să îl țineți acasă dacă îi bolnav?”. Grijă, dragoste, înțelegere, dacă nu, chiar puțin ajutor. Ușierii trebuie să dovedească minime competențe, altele decît dorința de a sta pe afară în timpul programelor pentru parlamentări inutile.
  5. Arhitectura. Da, s-a construit fără strategie, fără imaginație, s-au turnat niște amfiteatre sau hale în care nu se poate respira, auzi, vedea. Cred că 90% dintre clădirile construite după 1990 (și sînt optimist) la clădirile evanghelicilor mă refer, sînt erori arhitecturale. S-a proiectat cu lopata în mînă. Mă refer la acele clădiri modificate (ce mare păcat în dreptul unora care erau chiar reușite inițial) sau turnate de la început în avîntul post-revoluționar. Unele au fost cît de cît decent realizate de arhitecți, dar beneficiarii au modificat după bunul lor plac, spre disperarea proiectanților și arhitecților. Ei, sînt clădiri din acestea în care chiar nu îți poți găsi locul cu un copil. La balcon? Bara este atît de jos că îți aterizează copilul fie pe baticul vreunei surori, fie pe chelia vreunui frate, dacă se apleacă puțin. În spate, pe ultima bancă? Nu mai auzi și nu mai vezi nimic. La cor, în spate? La Aleșd am găsit o soluție decentă, zic eu, o bancă specială rezervată numai pentru cuplurile cu prunci. Se pare că funcționează. Avem și camera mama și copilul, dar numai pentru cazurile absolut disperate și pentru schimbat de pampersi. După care încurajăm prezența la slujbă din nou.
  6. ”Programele”. ”Programele” noastre poetico-muzicale, uneori ”baroc” împodobite, ca să folosesc un pleonasm, lungesc inutil timpul petrecut în așteptarea esențialului, Cuvîntul Domnului. Toată lumea, că are talent sau nu, că are ceva de spus sau nu, trebuie ”să se producă”. Nu este obligatoriu, dragi recitatori, să alegeți poezioare de 74 de strofe (nu exagerez, există una de așa fel). Nouă înșine ne sar dopurile de presiunea faptului că nu suportăm acest sacrilegiu împotriva poeticii și adevăratei literaturi. Cum să îi expunem pe copiii noștri la așa ceva? Mai bine îl iei și îl duci afară decît să se intoxice cu cultură (cacofonie intenționat neocolită) de proastă calitate. Nu este obligatoriu ca să cînte fanfara 5 cîntări, intercalate cu 4 cîntări de cor. Iar cele de fanfară trebuie să fie musai un ”potpurii” de circa 7 minute în medie (oricum nu vă ajută buza și dați chix, pentru că nu studiați în timpul săptămînii, de ce să vă chinuiți și voi și să ne chinuiți și pe noi?). Liturghii (urăsc cuvîntul programe) bine gîndite, mai scurte, cu predici penetrante, clare, fără retoricalisme inutile  ne vor ajuta să stăm mai eficient și mai cu drag în sanctuar. A propos: am întîlnit în Statele Unite un predicator care își rezuma predica în 7 minute pe înțelesul copiilor. Se dădea jos de la amvon, se apropia de primele bănci, acolo unde erau copiii și le vorbea pe înțelesul lor, uneori îngenunchind în fața lor, ca să fie la același nivel al privirilor. Ei nu sînt ”biserica de mîine”, cum se spune. Sînt biserica de astăzi!
  7. Comunitatea. Biserica vie. Da, dincolo de spații, arhitectură, predicator, ușieri, sînt privirile celorlalți, din stînga, din dreapta, din față din spate. Recomand plasarea băncilor pentru părinți și copii cît mai aproape de mame și bunici. Ele au mai multă răbdare. Am trăit să văd cum un bunic nerăbdător și-a luat pălăria și a plecat comentînd ostentativ numai pentru că era deranjat de copiii altora, alții decît nepoții lui. Atitudinea lui și gestul au deranjat mai mult decît ce făceau copiii. Aceste lucruri lasă răni. Copiii cresc, se vor face adulți, dar vor ține minte (nu aveți idee ce instinct comunitar au copiii!), vor simți că n-au fost suportați, că s-a bombănit în capul lor. Iubiți-i! Le sînteți nași în adevăratul sens al cuvîntului. La fiecare binecuvîntare de copil, în momentul în care luam copilul în brațe pentru binecuvîntare, rosteam aceste cuvinte: ”în aceste momente cu toții ne asumăm o responsabilitate spirituală pentru acești copil. Îi devenim mame și tați, bunici spirituali. Să veghem asupra creșterii lui. Iar, dacă vreodată părinții lui naturali vor fi chemați timpuriu la Domnul, noi să avem grijă de acesta! Sîntem o familie mare, frați și surori, iar acesta este copilul Bisericii lui Cristos. Lăsați copilașii să vină la El și nu-i opriți!”. Da, aceste cuvinte au fost rostite de Însuși Mîntuitorul pe cînd ucenicii lui au început să bombăne că nu se puteau concentra la predică. Isus a fost un pic mai puțin spiritual decît ei. A luat copiii în brațe și i-a integrat în peisaj. S-a oprit din învățătură ca să îi învețe pe teologi să fie amabili, pe predicatori să fie și părinți spirituali.

Voi, dragi prieteni, ce ați întîlnit? Putem completa tabloul?

Putem schimba? Da!

Îi rog pe mai tinerii mei colegi, aceștia care încă se pot schimba și pot schimba, să țină cont și de aceste lucruri.

Iată ceva lectură suplimentară AICI.

http://mariuscruceru.ro/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s